Invidia (pizma) ocupă un loc special printre cele şapte păcate capitale din cauza marelui ei paradox. Toate păcatele mă fac, măcar pentru o clipă, să mă simt bine. Mândria ? Păi mii se face inima cât o sacoşă când mă linguşesc alţii. Mai ceva ca motanul gâdilat în ceafă, aşa mă înfoiesc şi mă bucur. Lăcomia ? Salivez numai când simt damful promiţător al oalelor celor sfârâitoare pe plită şi aroma lor mă înnebuneşte de plăcere. Nu mai zic de necurăţie şi cam ce plăceri simt în acele câteva minute. Până şi lenea, dom’le, îmi dă aşa o senzaţie de bine, că parcă aş mai sta în plăpumi după ce mă trezesc încă vreo cinci ore, cel mult cu laptapul setat pe blogăreală duhovnicească în braţe, încât o zi în care nu fac nimic e o zi în care mă simt excelent, ca un concediu făcut în pijama.
Doar invidia asta este, pentru mine, un caz special. Cu gândul pizmaş nu mă fericesc nici măcar o clipă, ci mă pripesc în inima mea şi spumeg de oftică. La alte păcate se cheamă că am făcut un târg. Un târg “designed by Danila Prepelac. All rights reserved”. Dar un târg. Am plecat la iarmarocul vieţii cu o eternitate de fericire în traistă şi mă întorc doar cu un singur minut de fericire. Cum se poate aşa prostie ? Simplu: până la eternitatea aia mai e. Dar minutul, îl am acuma. Ei bine, există chiar un târg mai dezastruos, pe care invidia, singură, îl face cu putinţă. Plec la târg cu doi boi frumoşi (metafora eternităţii, aţi înţeles, aşa-i ?) şi mă întorc nu cu o pungă goală, ci cu o pungă în care vărs de nervii ce-i am pe succesul vecinului. Adică, dau o eternitate de fericire şi obţin în schimb fierea mea şi ficaţii mei întorşi pe dos.
Păi, ăsta e târg corect ?
Regnabit 
In cazul invidiei “placerea” vine cu intarziere si se concretizeaza in moartea “caprei vecinului”.De cate ori nu am auzit o discutie de genul”Ai auzit ca X este bolnav de…?””Vai,draga saracul de el!”si urmeaza zeci de minute de ciripituri satisfacute pe seama bolii lui X.Asta este “rasplata ” chinului provocat de invidie.