Cine este aproapele meu ?

Predica auzită astazi, axată pe pericopa bunului samaritean, m-a ajutat să înţeleg două lucruri. La primul nu mă gândisem niciodată, pe al doilea nu îl observasem, deşi citisem parabola aceasta (Luca 10 : 25 şi urm.) de destule ori. Mi se întâmplă să trec pe lângă comori ale Sfintei Scripturi fără să le văd. René Guénon spune undeva că o comoară se lasă descoperită numai de acela căruia îi e destinată. Altminteri, poţi să calci pe diamante, crezând că sunt fragmente de cărbune, până ce vine cineva care, punându-le în lumină, îţi deschide ochii.

Primul lucru pe care l-am înţeles este cine e hangiul. Ştiam ca cel jefuit de averea sa, lovit de hoţi şi lăsat aproape mort este păcătosul lovit, pe drumul vieţii lui, de puterile răului. Ştiam că bunul samaritean, care îi pansează rănile «cu untdelemn şi cu vin» este Domnul Cristos. Ceea ce nu ştiam este că hangiul care preia ştafeta de la Bunul Samaritean este preotul Noii Alianţe, nici că hanul cu pricina este Biserica. Deşi este cât se poate de logic, având în vedere că Bunul Samaritean îl lasă pe rănit la adăpostul şi în îngrijirea sa, promiţând recompensă hangiului când se va întoarce. Apropo, nu ştiu cum sună Evanghelia după Sf Luca în original, deoarece nu ştiu arameeană ; în schimb, în traducerea inspirata din Vulgata Sfântului Ieronim, termenul « han/hotel » apare ca stabulum, cuvânt care înseamna la fel de bine « stână/loc unde se adăposteşte turma ».
Al doilea lucru care m-a surprins în aceasta parabolă este mai subtil, deşi la fel de evident. Mai subtil fiindcă e vorba de sensul ei general. Aceasta nu este o parabolă despre ce înseamnă să fii milostiv, nici despre iubirea de oameni, aşa cum am auzit adesea. Deşi nu este greşit să folosim asemenea cheie de lectură. Dar avem o întrebare şi un răspuns. Cel care întreaba, doctorul (=învăţătorul) Legii arată bine că e în temă cu porunca iubirii şi cunoaşte importanţa ei. Întrebarea lui este alta: cine e aproapele meu ? Domnul, după ce îi dă cele trei exemple (preotul, levitul, bunul samaritean) îi întoarce, maieutic, întrebarea: « Care dintre aceştia trei ţi se pare că este aproapele ? ». Răspunsul este, acum, evident. Aproapele este cel care nu trece netulburat pe lângă rănit, ci îi îngrijeşte « rănile ». Finalul parabolei, îndemnul lui Isus « Fă şi tu asemenea ! » lasă ambele sensuri valide : « Fii şi tu milostiv » sau « Consideră-l şi tu drept aproape al tău pe cel care te ajută să te vindeci ».

Laus tibi, Christe !

Posted in Biblie şi Magisteriu, Din omilii adunate..., Uncategorized | Leave a comment

De vorba cu evolutionisti

Am observat un lucru absolut frapant ori de cate ori am stat de vorba cu evolutionisti de buna credinta. Adica acei evolutionisti cu care merita stat de vorba. Am observat ca, in argumentarea lor, niciunul nu aduce argumente din sfera lui de pregatire profesionala.
Cand stai de vorba cu un fizician, iti va aduce argumente de ordinul biologiei. Cand stai de vorba cu un biolog evolutionist, iti va vorbi de geologie. Daca vorbesti cu un geolog, iti va spune ca medicii au argumente. Colegul medic iti va vorbi de chimia aminoacizilor, samd.


Astfel, fizicianul stie foarte bine ca principiile termodinamicii nu permit ca un sistem sa evolueze spontan spre un mai mare grad de ordine, dar isi spune ca in universul lumii vii trebuie sa fie altminteri. Biologul stie foarte bine ca este infinit mai probabil ca o mutatie sa duca la o aberatie decat la o evolutie si ca, oricum, toate mutatiile, fara exceptie, au loc in cadrul speciei, dar, fara indoiala, evolutia exista din moment ce asa spun geologii. Ei bine, geologii stiu foarte bine ca si in cele mai profunde straturi sunt fosile de vertebrate si sunt primii care vorbesc de “explozia (pre)cambriana”, dar, de buna seama, medicii vor fi descoperit rudenia dintre om si primate. Medicii stiu foarte bine ca o valva de porc sau insulina de porc este net mai adaptata omului decat valva de cimpanzeu ori insulina de orangutan, dar, desigur, chimistii vor fi gasit inrudirea dintre aminoacizii umani si cei simieni.

Poti ajunge sa iti spui in gand: “domnule, trebuie sa fie ceva adevarat in chestia cu evolutia, din moment ce, iata, atatia oameni de stiinta vorbesc cu argumente despre asta!”. Ei bine, ai observat ca oamenii de stiinta evolutionisti cu care vorbesti nu aduc argumente din domeniul lor de autoritate, ci mai degraba din cel al vecinului, care, fara indoiala, stie el ceva ?

Situatia asta imi aminteste de un vechi banc cu Marele-Sef-de-Trib si cu Iute-de-Picior. MSdT il convoaca pe IdP ca sa prevada daca va fi ori nu o iarna grea. Iute-de-Picior se urca pe un varf de munte, se da jos si vine cu raspunsul. “Afirativ! Va fi o iarna grea!”. Marele-Sef-de-Trib ia masuri: sa fie taiati copacii, sparte lemnele lor si stivuite. Dupa care il cheama de urgenta pe IdP ca sa-i spuna daca iarna va fi grea ori va fi foarte grea. Cu viteza proverbiala, IdP se urca in varful muntelui, coboara si aduce vestea: va fi o iarna foarte grea. Porunca de la MSdT sa fie vanati toti bizonii si carnea lor pusa la saramura. Si asa mai departe, snoava continua. Cand se ajunge la “o iarna foarte, foarte, foarte grea”, Marele-Sef-de Trib, curios, vrea sa afle: de fapt, cum stie, domle, acest Iute-de-Picior, in ce fel va fi iarna? Ei bine, IdP il duce pe varful muntelui si-i arata semnele: “Ii vezi pe amaratii aceia de jos, cum taie copacii ca disperatii, sparg lemne pana fac bataturi, macelaresc bizoni etc ? Ei bine, asta arata ca va fi o iarna foarte, foarte, foarte…Sfarsitul snoavei ?  Acei salbatici nu mai sunt ca pe vremea lui Pazvante Colonialul. Au evoluat. Marele-Sef-de-Trib a ajuns secretar de stat la o agentie guvernamentala de protectia mediului si ecologie, iar Iute-de-Picior este factotum la Instititutul de Geografie.

Posted in apologetică, Uncategorized | 2 Comments

Pizza si catolicismul

“Taticule, de unde vine pizza ?” este intrebarea pe care, intr-o zi, un copil a pus-o tatalui sau in timp ce tocmai se infruptau dintr-o minunata pizza in Piata Navona din Orasul Etern (et in Arcadia ego…). Se intampla ca tatal sa fie un cunoscut catehist si apologet laic american care pregatea o expunere la un seminar teologic din Roma. Drept care a luat intrebarea in serios, facand cercetari metodic, catoliceste.
Care este cel mai timpuriu text in care apare termenul “pizza” ? Ei bine, se pare ca este un proces verbal al unei hotarari de consiliu comunal din orasul Gaeta din anul de gratie 997. Editata in latina, hotararea prevede ca orasul va pune la dispozitia episcopului din Gaeta douasprezece pizza (“duodecim pizze”) in fiecare zi de Craciun si in fiecare Duminica de Pasti. Cum, la data respectiva, orasul Gaeta tinea de administratia bizantina, este foarte probabil ca noul cuvant latin “pizza” sa provina din coruptia termenului grecesc de “pitta”. Sa fi fost vorba de o utilizare liturgica, lucru la care ne duce cu gandul numarul de 12 si sensul de baza de paine/lipie/placinta continut in termenul de “pitta” ? Sau poate ca episcopul le manca pur si simplu, eventual asa, una peste alta? Nu stim, documentul nu specifica ce anume facea preasfintiul cu cele douasprezece pizze la fiecare sarbatoare majora. Nu scrie nici daca pizzele acelea, de atunci erau intocmai ca acestea cu care se desfata papilele noastre acum, dupa mai bine de un mileniu. Totusi, este primul document care pomeneste de pizza, ba chiar prevede o livrare la…domiciliu.

Sursa

Si inca ceva: ori de cate ori aveti de ales, alegeti pizza Domino. Este un produs a unei idei de afaceri care corespunde pe deplin visului american. Domino’s Pizza este o societate creata de un catolic sarac din Michigan. Astazi batran, servul lui Dumnezeu Tom Monaghan si-a vandut cea mai mare parte din participatie (contra a peste un miliard de dolari), dar continua opera sa de mecenat, finantand numeroase proiecte catolice. Inclusiv o universitate recent infiintata de el, din banii stransi din pizze, o universitate din ce in ce mai cunoscuta in intreaga lume.
Consumati catolic! Alegeti pizza lui Dumnezeu, alegeti Domino’s Pizza!

Posted in etymologicon, hic et nunc, Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

Paganismul crestin

In capitolul introductiv din “Metafizica”, Filosoful defineste stiinta ca fiind cunoasterea lucrurilor prin cauzele lor. Astfel, cercetarea si reflectia asupra originii cuvintelor este cum nu se poate mai rodnica pentru omul intelept. Ce altceva este omul intelept, decat omul care sapa cautand radacina: homo sapiens ?

In acest scop, limbile clasice ne ofera un ajutor greu de inlocuit. Si, dimpotriva, un invatamant ca acela al zilelor noastre, care aproape ca a exclus umanioarele, este un invatamant saracit, incat ajungi sa te intrebi daca nu exista o intentie aici de a-l inlocui pe omul care gandeste cu omul care face, pe homo sapiens cu homo faber, in speranta iluzorie ca tehnica s-ar baza pe altceva decat pe stiinta.

Sa luam, de exemplu, cuvantul “pagan”. In acceptiunea cea mai larga din zilele noastre, un pagan este un non-crestin. Sensul folosit in ultimele secole in latina ecleziala este un pic mai ingust: “paganus” nu este orice fel de non-crestin, ci un adept al credintelor politeiste.

Dar inainte de a exista latina Bisericii a existat latina clasica. Trebuie precizat ca intre latina ecleziala si latina din vremea lui Cicero exista unele diferente. Ca si intre medio-greaca din vremea Imperiului Bizantin si greaca clasica din vremea lui Pericle, cu aproape un mileniu inainte.

Ei bine, in latina clasica “paganus” inseamna, pur si simplu, “taran”. Locuitor al satului. De unde avem frantuzescul “paysan”. Si atunci, cum s-a ajuns de la “taran” la “adept al politeisului” ? Foarte simplu: adevarata credinta a venit in Imperiul Roman prin orase. Mai ales prin Roma, Orasul prin excelenta (“Urbs” insemna Roma si numai Roma, toate celelalte erau “Civis”). In primele secole ale crestinismului, “noua” religie a cuprins doar mediile urbane. Taranii ramasesera pagani. Ei incetasera de mult sa creada in “basmele grecesti” si niciun taran nu mai lua in serios legende ca aceea cu Vulcan mesterind traznetul lui Iupiter Tonans. Totusi, respectau cu rigoare traditii si obiceiuri. Era o lume in care religia de pana atunci devenise folclor.

Un asemenea pericol pandeste si astazi. De asta data, crestinismul. Este ingrijorator divortul dintre cultura si crestinism, care face specificul epocii noastre.

Posted in etymologicon, Uncategorized | Leave a comment

Actualitate romaneasca

Am citit, chiar astazi, un articol excelent, care surprinde minunat particularitatile perioadei dificile prin care trece tara noastra. Reproduc un fragment:

În sfera vieţii morale pare a nu mai fi existînd nici o idee serioasă care să-ncălzească sufletele şi să le ridice din mizeria vieţii de toate zilele. Ideile religioase sînt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice şi prin cinism; scandalurile se-nmulţesc şi iau formele cele mai degradatoare; ideea naţionalităţii chiar, atît de roditoare şi în stare a ţine loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite şi socialiste. C-un cuvînt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători faţă cu soarta poporului nostru propriu şi-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mişcă elementele dominante este goana după influenţă şi aur.

Este vorba de editorialul, semnat “M. Eminescu”, din ziarul “Timpul” din 27 noiembrie 1882.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Vox populi

Sfantul Parinte Papa avut inspiratia sa invite, la Sinodul Episcopilor de anul acesta, si cativa laici. Nu cuvintele unor episcopi, cu multi ani de filosofie si teologie “la baza” m-au impresionat si au impresionat lumea, ci cuvintele unei laice. O femeie. Una dintr-o “tara emergenta”: o romanca.
Iata, mai jos, textul integral al cuvantarii, asa cum a fost reprodus pe situl http://www.episcopiabucuresti.ro :
Sanctitatea Voastră, Parinti Sinodali, frati si surori,

Reprezint Asociatia Medicilor Catolici din Bucuresti. Apartin Bisericii Greco-Catolice din Romania.

Tatal meu a fost un lider politic crestin, inchis de comunisti timp de 17 ani. Părintii mei se logodisera, dar nunta lor a avut loc abia dupa 17 ani. Mama l-a asteptat pe tata în toti acei ani, desi nici macar nu stia daca el mai era in viata. Au fost fideli in mod eroic lui Dumnezeu si legamantului lor. Exemplul lor arata ca harul lui Dumnezeu poate invinge situatii sociale ingrozitoare, precum si saracia materiala.

Noi, ca medici catolici, care apara viata si familia, vedem această batalie ca fiind una spirituala. Saracia materiala si consumismul nu sunt principalele cauze ale crizei familiei. Cauza principala a revolutiei sexuale si culturale este ideologica.

Maica Domnului de la Fatima a spus că ratacirile Rusiei se vor raspandi in intreaga lume. Aceasta s-a facut mai intai sub o forma violenta, marxismul clasic, prin uciderea a zeci de milioane de oameni. Acum se face mai ales prin marxismul cultural. Exista o continuitate intre revolutia sexuala a lui Lenin, Gramsci, Scoala de la Frankfurt si ideologia actuala a drepturilor €gay si a genului. Marxismul clasic pretindea restructurarea societatii printr-o preluare violentă a proprietătii.

Acum revolutia merge mai adanc, incercand sa redefineasca familia, identitatea sexuala si natura umana.

Aceasta ideologie se autointituleaza “progresista”. Dar ea nu este altceva decat vechea oferta a Sarpelui, ca omul sa preia controlul, sa-i ia locul lui Dumnezeu, sa caute mantuirea aici, in aceasta lume. Este o ratacire de natura religioasa, gnostică. Datoria pastorilor este sa o recunoasca si sa avertizeze turma in privinta acestui pericol.

“Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea vi se vor adauga voua”. Misiunea Bisericii este mantuirea sufletelor. Raul, in această lume, vine din pacat. Nu din “inegalitatea veniturilor” sau din “schimbarile climatice”€.

Solutia este: Evanghelizarea. Convertirea. Nu cresterea controlui guvernamental. Nu guvernul mondial. Acestia sunt astazi principalii agenti care impun marxismul cultural natiunilor noastre, sub forma controlului populatiei, a sanatatii reproductive, a drepturilor gay, a educatiei gender etc.

Lumea de azi are nevoie nu de ingradirea libertatii, ci de libertatea adevarata: eliberarea de pacat. Mantuirea.

Biserica noastra a fost suprimata de ocupatia sovietica. Dar niciunul dintre cei 12 episcopi ai nostri nu si-a trădat comuniunea cu Sfântul Parinte. Biserica noastră a supravietuit datorita hotararii lor si exemplului lor de rezistenta fata de teroare si inchisori. Episcopii nostri au cerut oamenilor sa nu cedeze lumii. Sa nu coopereze cu comunistii.

Acum noi avem nevoie ca Roma sa spuna lumii: “Faceti pocainta si intoarceti-va la Dumnezeu, caci s-a apropiat imparatia cerurilor”

Nu doar noi, laicii catolici, dar si multi crestin-ortodocsi sunt ingrijorati si se roagă pentru acest Sinod. Pentru ca, spun ei, daca Biserica Catolica cedeaza in fata spiritului lumii acesteia, celorlalti crestini le va fi foarte greu sa-i reziste.

Minunat lucru este ca Dumnezeu a stiut mereu sa dea tarie celor slabi! Ma asteptam sa aud aceste cuvinte din gura Papei si Episcopilor ? Ei bine, iata ca a venit aceasta Ecaterina din Siena a zilelor noastre si a spus ceea ce Papa si Episcopii ar fi trebuit sa spuna. Si anume, cateva lucruri care tin de cateheza primara. Ca albul este alb, iar negrul este negru. In numai trei minute a clarificat ceea ce devenise confuz: a clarificat care este misiunea Bisericii. Ajunsesem la impresia ca Biserica se ocupa mai mult de meteorologie decat de Evanghelie. A numit, pe sleau, care este cauza dificutatilor vremii noastre, dificultati care, daca nu ne vom trezi, vor duce la degringolada.

Am avut onoarea sa il cunosc, chiar daca ocazional si tangential, pe tatal acestei minunate doctorite in gura careia Domnul a pus adevaruri simple si fundamentale. L-am cunoscut pe cand era batran si imi amintesc de el ca de un om chinuit si drept. Anii indelungi de inchisoare lasasera urme pe chipul sau, dar ochii lui erau limpezi si jucausi. Nici temnita stalinista, nici lipsurile si teroarea din anii “comunismului cu fata umana”, nici (ultima si suprema dezamagire!) cutitele infipte in spate in cadrul propriului partid nu l-au facut, vreodata, sa numeasca binele rau, iar raul, bine.

Cuvantarea de mai sus ca si marele ei rasunet avut in media si in Poporul credincios m-au facut mandru ca sunt crestin. Mandru ca sunt medic. Mandru ca sunt roman. Si, deasupra a tot, mi-au redat speranta. Sparanta ca nici portile iadului nu vor prevala asupra Bisericii. Viu este Poporul Ales!
Anca Cernea, va multumesc!

Posted in apologetică, credinţă, hic et nunc, morală, Uncategorized | 2 Comments

Pendulul istoriei

Se desfasoara firul istoriei intr-un singur sens, sau istoria este un drum care are dealuri si are vai ? Iata intrebarea la care multi filosofi (sa-l amintim doar pe Lucian Blaga) s-au straduit sa raspunda, uneori in tomuri de carti.

Aparent -si aceasta este impresia pe care cei mai muti dintre noi suntem inclinati sa o avem, bazandu-ne pe observatii directe anterioare- lumea, cel putin lumea crestina, merge de la conservatorism spre liberalism. Sau de la dreapta la stanga, daca preferati. Nu ma refer aici la lucruri de ordin economic, ci la Weltanschauung, la optiuni fundamentale.

Si, totusi, rasfoind doar istoria ultimelor 5 secole, vedem ca nu a fost chiar asa. Rebeliunea fata de epoca anterioara nu a avut mereu acelasi sens, ci, mai degraba, ar trebui sa adoptam modelul pendulului, care trece mereu dincolo si dincoace de un punct de echilibru. Dupa Renastere a urmat Clasicismul (corespunzator, in istoria Bisericii: dupa Reforma a urmat Contrareforma). Dupa Revolutia Franceza si exportarea ei de catre Napoleon a urmat Restauratia. Dupa revolutiile nationalist-farmazone din ’48 a urmat lunga perioada victoriana, cu un conservatorism greu de imaginat cu 100 de ani mai inainte. Cand pendulul parea ca a ajuns, din nou, la echilibru in timpul Epocii Frumoase (La Belle Epoque), iata ca Prima Aiureala Mondiala bulverzeaza, din nou, lucrurile. O atmosfera liberala, chiar libertina, caracterizeaza, in mare, perioada Republicii de la Weimar. Excesele ei permit venirea la putere a unor forte revansarde, care ajung la excese inca mai mari: nazismul, comunismul, fascismul, militarismul japonez.

Dupa ce Europa si lumea si-a lins ranile produse de A Doua Aiureala Mondiala, urmata de perioada grea a refacerii (corespunzand cu stalinismul din istoria tarii noastre), iata o noua perioada liberala, al carei moment nodal este “Revolutia Culturala” din 1968. In prelungurea acestei perioade ne aflam acum, existand deja nu putine indicii ca pendulul si-a inceput miscarea inversa.

Lucrurile pareau clare pana de curand. A fi tanar rebel, insemna sa fii hippie. Sa ai par lung, sa fii pacifist, sa asculti muzica tare. Sa fii rebel insemna sa militezi contra razboiului din Vietnam, sa mergi anual la Woodstock. Sa fii pro-natura, “naturism” insemnand, pe alocuri, “nudism”. “Fenomenul 2 Mai” apare, nu intamplator, in a doua jumatate a anilor 60, “anii deschiderii”, tonul fiind dat de al IX-lea Congres. Va amintiti ? “Make love, not war”. Sau, caricatural: “If you wanna be a hippie, put a flower in your pipi”. Mai insemna sa nu spui “nu” drogurilor (denumite “iarba” in aceeasi logica naturista).

Intre momentul in care o miscare este initiata,apoi se cristalizeaza devenind “underground” si momentul in care castiga, devenind “mainstream” exista mereu un decalaj. Miscarea ’68, miscarea “tinerilor rebeli” devine mainstream in anii 80. In Romania, Poetul Curtii scrie “Te salut, generatie-n adidasi, te salut, generatie in blugi”. Intrarea in mainstream, sau, daca preferati, enculturarea, in anii 80, a rebeliunii ’68 marcheaza sfarsitul lui “Les Trente Glorieuses”. In aceasta paradigma ne aflam acum.

Dar, vorbeam de germenii unei noi schimbari, de sens contrar rebeliunii ’68, germeni care imi sunt tot mai evidenti. Am discutat acest lucru cu copiii mei, care se misca in mediul adolescentin. Si ei observasera cateva lucuri. Ei mi-au spus, de exemplu, ca, in raport cu perioada cand le-am luat eu telefon mobil prima data, adica acum vreo 5 ani, acum SMS-urile se scriu cu mult mai multa grija pentru ortografie. Acum 5 ani era de bon ton sa scrii “k” in loc de “ca” etc. “Tata, avem tot mai multi colegi care scriu chiar si cu diacritice”, lucru care, recunosc, presupune un mod mult mai laborios de a tasta. Cand, acum vreo zece ani, mi-am facut o pagina web profesionala, webdesenatoarea mea a fost nemultumita cand i-am cerut sa-mi puna diacritice. Paream cazut de pe luna. “De fapt, nu stiu cum se face. Sunteti primul client care imi cere asta” mi-a marturisit. Am aflat impreuna cum se face. Acum, ma uit la alte pagini create recent de ea: marea majoritate sunt cu diacritice.

Coexista doua curente in pustime, din spusele copiilor mei. Inca este majoritar curentul de tip ’68. Dar, tot mai mult se contureaza un curent care merge in directie opusa.

La biserica la care merg cel mai des, in care se practica Liturghia Tridentina, distributia pe varste a credinciosilor nu este de loc gaussiana, asa cum m-as fi asteptat. Sunt doua varfuri: unul dat de cei foarte varstnici, care probabil vin la acest fel de Liturghie fiindca le aminteste de aceea a copilariei lor. Al doilea varf este dat de cei care nu au mai mult de 30 de ani. Si care vin, deja, cu cate 3, 4 sau 5 copii. Lipseste generatia de mijloc. Adica exact generatia formata intre ’68 si anii 80.

Am fost socat sa constat cunostinte de latina, uneori avansate, la acesti tineri. Ei se imbraca mai clasic decat parintii lor. Poate nu neaparat dintr-un clasicism post-festum, ci din dorinta tinerilor dintotdeauna de a fi rebeli fata de mainstream. A fi rebel, pentru acei tineri, inseamna a invata latina. A asculta muzica gregoriana la casti. A face genuflexie (si nu a da, tovaraseste, din cap) cand trec prin fata Preasfantului Sacrament.

De mirare ? Deloc: a fi un tanar rebel, astazi, inseamna a crede in Dumnezeu.

Posted in apologetică, hic et nunc, Uncategorized | Tagged , , , | Leave a comment

Umilitatea nasterii Domnului

Exista ceva socant in circumstantele Nasterii Domnului nostru. Absolut socant. Imparatul Imparartilor, Acela la numele Caruia tot genunchiul se pleaca, nu a ales sa se nasca intr-un palat. Nici macar intr-o casa obisnuita. Nici chiar intr-o casa saracacioasa. “Pestera” este mult spus si oarecum inadecvat. Pesterile sunt frumoase, au stalactite si stalagmite si in ele susura apa. Nu, nimic din toate aceastea. El s-a nascut intr-un fel de fundatura a pamantului. O gaura. Sau cum se numesc asemenea accidente de relief denumite pompos “grote”. S-a nascut in ceva-care-nu-are-nume-adecvat. Ne spune Evanghelistul ca, pentru Sfanta Familie, nu s-a gasit un loc in hotelurile din Viflaimul Iudeii.

Dar partea inca si mai si din toata tarasenia este ca El s-a nascut in…iesle. Primul lucru pe care trebuie sa il faca, dupa nastere, medicul sau moasa care asista (El nu a beneficiat de nastere asistata), imediat dupa taierea cordonului ombilical, este asezarea pruncului pe o masa calda. Caldura este esentiala pentru un nou-nascut. Ei bine, caldura necesara a fost data de doua animale. Nici macar niste animale de soi, stiu eu, vreun cal. Ori macar o oaie. Nu. A fost vorba de doua vite: un bou si un magar.

Sa recapitulam. Lumina Lumii s-a aprins intr-o vagauna fara nume a pamantului. Rasaritul Cel De Sus a prins a straluci intr-una din noptile cele mai lungi din an. Cel care trimite Sfantul Spirit a primit caldura vitala de la doua vite. Preasfanta Mama a Soarelui Dreptatii, precum si Dreptul Iosif au fost tratati cu refuz de hotelierii Betleemului, unde stramosul lor David fusese rege. Au plecat unde au vazut cu ochii. Anume, au vazut o vagauna. Cu iesle in dotare.

Nu, aici nu e vorba de simpla smerenie a lui Dumnezeu. E prea tare chestia. Ar fi fost simpla smerenie a lui Dumnezeu nasterea intr-un bordei cu pamant pe jos. Dar sa existe macar un pat normal. Un lighean cu apa calda. O baba priceputa cu atributii de medic obstetrician. Ei bine, nu. Vagauna, ieslea, boul si magarul au format spatiul de joc, decorul si publicul piesei “Alba Sanctissima Nox”.

Eu cred ca toate astea, mai degraba, tin de humorul lui Dumnezeu. Cred ca a vrut sa ne arate ce impresie are fata de toata goana noastra dupa case aratoase, mobila faina, confort termic, etc. “Ceea ce voi numiti “avere” este carpa lepadata”, cam asta cred ca e mesajul. Prin circumstantele Nasterii Mantuitorului, Dumnezeu a luat in ras materialismul nostru cel de toate zilele.

Posted in credinţă, morală | Tagged , , , , , | Leave a comment

Nebunia contraceptiva

Ca medic care practic, de ceva vreme, in Franta, sunt mirat de numarul mare de fete care vin impreuna cu mamicile lor sa ia o “reteta pentru pilula”. Nici nu mai e nevoie de precizat ce fel de pilula, se subintelege ca e vorba de una contraceptiv-avortiva. Mi se intampla chestia asta in cabinet, daca nu zilnic, macar saptamanal. In ultimul timp au mai rarit-o, totusi, fiindca s-a aflat in targ ca eu nu am dreptul sa prescriu astfel de “medicamente”. Dar multi colegi, inclusiv catolici (in Franta, majoritatea medicilor se cred catolici) considera ca au dreptul sa prescrie si o fac, fara nici cea mai mica mustrare de constiinta.
Intr-o statistica pe care am citit-o, 68 la suta dintre femeile fertile iau ori au luat “pilula” (pe cand cele mai multe dintre cele care nu o iau folosesc steriletul).
Este o situatie aberanta in care tinere, parintii lor si medicii lor de familie se complac. Daca eu as prescrie oricare alta combinatie de doi hormoni, sa zicem adrenalina plus tiroxina, la persoane tinere si perfect sanatoase, daca as face asta de rutina, zeci de ani, la sute de paciente, Ordinul Medicilor mi-ar suspenda dreptul de practica. Probabil ca m-ar trimite si la o evaluare psihiatrica, sa vada daca nu sunt sonat. Si ar avea dreptate. Ei bine, exact acest lucru se intampla. MAREA MAJORITATE a medicilor de aici, dintre care unii chiar merg la biserica si se mai si impartasesc (in picioare si in palma, luand Preasfantul Sacrament ca pe cips-uri), prescriu combinatii de doi hormoni unor tinere care nu au nevoie, fac acest lucru de rutina, timp de ani de zile si nu se gaseste nimeni care sa chestioneze daca sunt in toate mintile, ca sa nu mai vorbim de “judecata medicala”.
“Mama ei, o veche pacienta, mi-a cerut o ordonanta pentru fiica ei si nu am vrut sa o contrariez. Si, dealtfel, cine sunt eu ca sa judec?” se apara, atacand, putinii confrati cu care am deschis acest subiect. Omule in halat alb, care incalci juramantul hipocratic ce a fost pentru tine doar un prilej sa faci fotografii, incalci buna judacata medicala si buna judecata in general! Fiindca, daca mama ei, o veche pacienta, ti-ar fi cerut o ordonanta pentru un pistol cu care fiica ei sa se sinucida dupa ce isi va fi omorat copiii, ai fi gasit ca fiind un lucru rezonabil sa refuzi ! Sa ii explici, politicos, ca nu ai dreptul sa prescrii pistoale, ca nu acesta e ministerul tau, ca daca ai prescrie pistoale, ai face-o impotriva microbilor, bolilor si mortii, si nu in contra oamenilor pe care ai jurat sa-i slujesti!
“Dar nu este vorba de niciun pistol, e vorba de pilula combinata!” ar spune, neintelegand nimic si acuzandu-ma ca sunt ultra-conservator traditionalist intergist. Adica, catolic care a aderat cu inima si intelectul la “Humanae Vitae” si la Magisteriul roman in general.
“Ei bine, atunci modifica termenii: mama ei vine si iti cere pentru ea o reteta reinnoibila de adrenalina plus tiroxina. Nu sufera de nicio glanda. Ce faci, prescrii ? Este acesta un rationament medical normal ?” iata ce le-as spune.

Dar, cineva zicea ca Dumnezeu, cand vrea sa-i piarda pe oameni, mai intai le suceste mintile. Si bine zicea. Raman la parerea ca obiceiul de a prescrie hormoni cu anii unor persoane care nu sufera de nimic este nu doar rea practica medicala, ci nebunie pur si simplu. Imi pare rau sa o spun, dar MAJORITATEA medicilor din Franta sunt sonati. Si pot dovedi acest lucru cu statistici bazate pe prescriptiile lor.

Este un imens, cum sa spun ? Scandal e putin spus. E o imensa nebunie. Mame nebune isi aduc fiicele pe cale de a innebuni, spre a fi maltratate de medici mai nebuni decat ele, fiindca stiu preabine ca ceea ce li se cere sa prescrie si ceea ce prescriu sunt pistoale. Pistoale cu care pacientele lor maltratate isi ucid sufletele lor, pe ale copiilor lor nenascuti si cu care isi zdrelesc, uneori iremediabil, trupurile. In final, spre profitul killer-ilor ce folosesc boneta alba in chip de cagula. Si nu numai ca nimeni nu opreste nebunia, dar statul o incurajeaza, o sprijina si plateste pentru toate aceste omoruri. Fiindca, in Franta, ochelarii nu sunt rambursati de Casa de Asigurari de Stat. Nici protezele dentare. Nici siropurile de tuse. In schimb, pistoalele sunt rambursate. Scaderea vederii si edentatia, nu par a fi considerate boli, sau, in limbajul asigurarilor, “risc asigurat”, in schimb un fenomen fiziologic precum sarcina trebuie prevenit. Chiorii si stirbii nu-s bolnavi, in schimb femeile sanatoase sunt socotite astfel de organismul care, in mod ironic, se numescte “Assurance Maladie”.

Asist cu o anumita senzatie de neputinta, la ceea ce, in nouvorba, s-ar numi deconstructia normalitatii. Adica, pe romaneste, la scrantirea, grava, a unei lumi. Aceea in care am crescut si m-am format ca medic, aceea in care credeam ca medicul este minsitru al vietii si nu al mortii, aceea in care credeam ca nu persoanele sanatoase au nevoie de tratamente cronice, ci cele bolnave, aceea in care imi inchipuiam ca nu ar fi posibil ca medicamente daunatoare sa fie prescrise pe scara larga unor pacienti la care nu sunt indicate fara ca acest lucru sa fie sanctionat. Aceea in care menirea unui sistem de asigurari era ajutorarea chiorilor, stirbilor si ofticosilor si nu subventionarea avorturilor. Aceea in care unele notiuni precum “viata”, “moarte”, “stare fiziologica”, “boala”, “medicament” sau “medic” aveau un cu totul alt sens decat, iata, l-au dobandit.

Poate ca par patetic, poate ca sunt incercat de deznadejde. Dar am senzatia ca numai bunul Dumnezeu poate trage cortina, intr-un gest care nu poate fi decat salvator, peste o piesa ionesciana, in care nebunia domina, copios, scena. Vino, Doamne: comedia s-a sfarsit!

Posted in morală | 1 Comment

Pe barba mea!

“Barba” vine de la “barbat”. Sau, poate invers. Mai degraba invers, fiindca “barba” este un substantiv frecvent in latina (“barba non facit philosophum”), pe cata vreme “barbat” este specific romanesc, fapt care atesta barbatia multimilenara a barbatilor spatiului carpato-danubiano-pontic.

Acuma, nu toti barbatii au barba, ba chiar cei care o au sunt in minoritate. Oricum stam mai bine decat stramosii nostri, care “barbatului” ii spuneau “vir”, asociindu-l cu virtutea. Or, mai usor afli barbi, decat virtuti. Dar chiar si barbatii care nu au barbi, sunt constienti ca ar putea avea oricand poftesc. Barbatia este, asadar, chestie de potentialitate. A fi barbat, asta inseamna: facultatea de a avea barba. Dovada este ca sunt barbati care isi lasa barba inca din facultate.

Toti barbatii tin la barba lor, sau, cel putin, la potentialitatea ei. De aceea, ei nu spun, precum femeile, “ma duc sa ma rad”, ci spun “ma duc sa ma barbieresc”. E ciudat asta, fiindca barbierirea este contrariul barbii, este darea ei jos. Ar trebui sa spuna “ma duc sa ma dezbarbieresc”. Totusi, dupa cum stiti, ei spun “ma duc sa ma barbieresc”, din respect pentru barbatia lor. Pentru potentialitatea ei. Ori pentru memoria ei. Barbatii mai folosesc si termenul “ma duc sa ma rad”, dar, in astfel de cazuri, niciodata nu se refera la barba, ci la alte locuri ale pielii paroase. Este ca si cand insasi ideea de a-ti rade barba e ceva necesar, ceva ce trebuie facut, dar, in acelasi timp, o actiune “contre coeur” din motive psihanalizabile, asociate, probabil, unui sindrom de castratie. Supraeul meu imi porunceste: “rade-ti parul de pe fata”, dar sinele meu se opune, zicandu-mi: “nu te dezbarbieri !”.

Barbatii sunt, asadar, purtatorii (actuali sau potentiali) de barba. Niste barbofori. Prin analogie cu cartofori. Dealtfel, barbatii sunt jucatori impatimiti, de aceea celebrul joc se numeste “barbut” la Braila si peste tot in tara. Ati auzit vreodata de femei care sa joace barbut ? Am auzit de femei care sa joace poker, tabinet, pinacle, canasta ori yams. Ca sa nu mai vorbesc de tarot. Dar femeie sa joace barbut nu am auzit, intrucat e ceva ce poate fi facut numai de barbati. Or, se stie, femeia nu e barbofora. Uneori este barboclasta, dar asta e alta discutie.

Barbatii pot fi siliti de imprejurari ca, din iubire pentru femei, sa le ascunda o parte din adevar. Ele ar putea numi asta “minciuna”, totusi ei se jura pe barba lor. Adica, pe ce au mai de pret. Insasi minciunii i se mai spune “barba”, inteles mult mai frecvent intalnit la forma de plural, adica “barbi” cu sens de “minciuni”, fiindca cine se limiteaza la o singura minciuna nu e barbat adevarat. Psihologii preocupati de limbaj nonverbal au stabilit de mult ca cel care isi mangaie barbia ascunde ceva. Nu e necesar sa aiba barba, poate nu a avut niciodata. Totusi, isi mangaie barbia ca si cum ar avea.

Se intampla, uneori, ca barbatii sa devina violenti. Asta nu vine din natura lor, ci din faptul ca sunt constienti ca au primit de la Dumnezeu ministerul de a-si apara femeia si familia. Dar, mai ales, pe ei insisi. Ei pot ajunge la apucaturi ciudate, la lipsa de maniere: devin barbari.

Si multe mai am eu a va spune voua in dimineata aceasta, dar acum trebuie sa merg sa ma barbieresc.
__________________

Posted in etymologicon, Uncategorized | Leave a comment