Pe barba mea!

“Barba” vine de la “barbat”. Sau, poate invers. Mai degraba invers, fiindca “barba” este un substantiv frecvent in latina (“barba non facit philosophus”), pe cata vreme “barbat” este specific romanesc, fapt care atesta barbatia multimilenara a barbatilor spatiului carpato-danubiano-pontic.

Acuma, nu toti barbatii au barba, ba chiar cei care o au sunt in minoritate. Oricum stam mai bine decat stramosii nostri, care “barbatului” ii spuneau “vir”, asociindu-l cu virtutea. Or, mai usor afli barbi, decat virtuti. Dar chiar si barbatii care nu au barbi, sunt constienti ca ar putea avea oricand poftesc. Barbatia este, asadar, chestie de potentialitate. A fi barbat, asta inseamna: facultatea de a avea barba. Dovada este ca sunt barbati care isi lasa barba inca din facultate.

Toti barbatii tin la barba lor, sau, cel putin, la potentialitatea ei. De aceea, ei nu spun, precum femeile, “ma duc sa ma rad”, ci spun “ma duc sa ma barbieresc”. E ciudat asta, fiindca barbierirea este contrariul barbii, este darea ei jos. Ar trebui sa spuna “ma duc sa ma dezbarbieresc”. Totusi, dupa cum stiti, ei spun “ma duc sa ma barbieresc”, din respect pentru barbatia lor. Pentru potentialitatea ei. Ori pentru memoria ei. Barbatii mai folosesc si termenul “ma duc sa ma rad”, dar, in astfel de cazuri, niciodata nu se refera la barba, ci la alte locuri ale pielii paroase. Este ca si cand insasi ideea de a-ti rade barba e ceva necesar, ceva ce trebuie facut, dar, in acelasi timp, o actiune “contre coeur” din motive psihanalizabile, asociate, probabil, unui sindrom de castratie. Supraeul meu imi porunceste: “rade-ti parul de pe fata”, dar sinele meu se opune, zicandu-mi: “nu te dezbarbieri !”.

Barbatii sunt, asadar, purtatorii (actuali sau potentiali) de barba. Niste barbofori. Prin analogie cu cartofori. Dealtfel, barbatii sunt jucatori impatimiti, de aceea celebrul joc se numeste “barbut” la Braila si peste tot in tara. Ati auzit vreodata de femei care sa joace barbut ? Am auzit de femei care sa joace poker, tabinet, pinacle, canasta ori yams. Ca sa nu mai vorbesc de tarot. Dar femeie sa joace barbut nu am auzit, intrucat e ceva ce poate fi facut numai de barbati. Or, se stie, femeia nu e barbofora. Uneori este barboclasta, dar asta e alta discutie.

Barbatii pot fi siliti de imprejurari ca, din iubire pentru femei, sa le ascunda o parte din adevar. Ele ar putea numi asta “minciuna”, totusi ei se jura pe barba lor. Adica, pe ce au mai de pret. Insasi minciunii i se mai spune “barba”, inteles mult mai frecvent intalnit la forma de plural, adica “barbi” cu sens de “minciuni”, fiindca cine se limiteaza la o singura minciuna nu e barbat adevarat. Psihologii preocupati de limbaj nonverbal au stabilit de mult ca cel care isi mangaie barbia ascunde ceva. Nu e necesar sa aiba barba, poate nu a avut niciodata. Totusi, isi mangaie barbia ca si cum ar avea.

Se intampla, uneori, ca barbatii sa devina violenti. Asta nu vine din natura lor, ci din faptul ca sunt constienti ca au primit de la Dumnezeu ministerul de a-si apara femeia si familia. Dar, mai ales, pe ei insisi. Ei pot ajunge la apucaturi ciudate, la lipsa de maniere: devin barbari.

Si multe mai am eu a va spune voua in dimineata aceasta, dar acum trebuie sa merg sa ma barbieresc.
__________________

Advertisements
Posted in etymologicon, Uncategorized | Leave a comment

Una calda, una rece

In Columbia, proiectul de lege menit sa largeasca institutia casatoriei la cuplurile de homosexuali a fost respins de legislatorii tarii cu majoritate calificata. Episcopatul facuse apel la ei de a lua in considerare invatatura catolica, potrivit careia casatoria este uniune intre un barbat si femeie.

Din pacate, episcopatul nu a avut acelasi succes in Franta, unde un proiect asemanator a fost adoptat, in dispretul Bisericii si in ciuda unor demonstratii cu peste un milion de participanti.

Franta devine, astfel, inca una dintre tarile in care pur si simplu Biserica si Statul folosesc aceeasi denumire, de “casatorie” pentru lucruri care nu mai au nicio legatura unul cu altul.

Timpuri in care sodomia a fost ceva frecvent au mai existat in istorie, cu precadere in perioade de mai mare decadenta ce au urmat unor acumulari stralucite, precum, bunaoara, Atena de dupa Pericle. Noutatea absoluta a timpului nostru este ca, pentru prima data in istorie, sodomia devine oficializata la Starea Civila. Nu i-ar fi trecut prin cap lui Platon sa se “casatoreasca” cu vreunul din frumosii tineri carora le era magistru, nici nu stim sa fi existat vreun domn Da Vinci, sotia lui Leonardo.

O, tempora! O, mores!
__________________

Posted in morală, Uncategorized | 2 Comments

Castitatea bărbătească

Că fetele cuminţi nu mai sunt la modă, asta ştim. Când s-a produs ruptura ? Probabil că ruptura masivă s-a produs în schimbarea de mentalitate din anii 60. “Make love, not war”, vă amintiţi? Nu vrem război, doar sex şi droguri! pare a fi spus generaţia hippie.
Pe de altă parte, se pare că o miniruptură a existat şi după Prima Aiureală Mondială. Atunci, puterile conservatoare au fost înfrânte de o masonerie ce nu a mai întâmpinat nicio rezistenţă serioasă în afară de cea a Bisericii, care a început a fi tot mai exclusă din lume. Regina Victoria murise deja. Acel război din care românii au ieşit, aparent, învingători a înseamnat sfârşitul unei epoci. Nu întâmplător, numită Epoca Frumoasă (La Belle Epoque).

În orice caz, schimbarea de paradigmă, fie că s-a produs în anii 20, fie în anii 60, este cumva identificabilă şi ştim că s-a produs relativ recent. Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa cuminţeniei băieţilor. Citesc pe “Ortodoxia tinerilor” şi prin alte locuri articole care ridică problema: “fetele cuminţi, mai sunt la modă?”. M-am gândit să scriu în replică: “Dar băieţii cuminţi, mai sunt la modă?”. Dar, apoi, mi-am spus: qui prodest? Băieţii cuminţi nu mai sunt DE MULT la modă. Din vremuri imemoriale. Atât de vechi, încât ajungi să te întrebi dacă băieţii cuminţi au fost vreodată la modă. Noroc cu cărţile foarte vechi (precum Biblia) care ne arată că a existat un astfel de timp.
Acuma, întrebarea e: de ce nu mai sunt, din vremuri imemoriale, băieţii cuminţi la modă? Oare doctrina despre neprihănirea trupului nu se aplică şi la fete, şi la băieţi? Nu am auzit de vreo enciclică prin care Biserica să fi declarat “Prin revelaţie divină, decretăm, definim şi profesăm că Porunca a Şasea se referă numai la fete şi femei, iar castitatea încetează de a mai fi o virtute pentru băieţi şi bărbaţi”. Dimpotrivă, citind exact enunţul Decalogului, pare că Dumnezeu se adresează în primul rând bărbaţilor. Însuşi cuvântul “virtute” are evidentă legătură cu substantivul “vir, viri”, carele se tălmăceşte “bărbat”. Carevasăzică, sensul primar al termenului “virtute” ar fi “bărbăţie”. Mda, numai că noi, astăzi, înţelegem cu totul altceva despre “bărbăţie” decât “curăţenie trupească”. De fapt, înţelegem fix contrariul: bărbat adevărat este acela care se culcă cu un număr cât mai mare de fete şi femei. Acest atribut ocupă locul central dintr-un portret mai amplu, în care bărbaţii adevăraţi beau zdravăn, adică “bărbăteşte” şi vorbesc buruienos. Cam în aceeaşi logică, am auzit recent într-un comentariu fotbalistic expresia “intrare bărbătească” pentru oprirea violentă a adversarului în drum spre poartă. De fapt, din câte mi-am dat seama, singura diferenţă dintre “fault” şi “joc bărbătesc” este cine o comite. Dacă o fac ai noştri, vorbim despre “joc bărbătesc”, pe când dacă o fac adversarii, atunci e fault. Bărbăţia ca sacrificiu ? S-avem pardon ! Isus, modelul de bărbat? Dar ce suntem noi, să întoarcem şi celălalt obraz, suntem cârpe ? A se scuti !
Dar nu numai bărbaţii nu mai valorizează în niciun fel propria lor curăţie trupească. Paradoxal, nici femeile nu pun vreun preţ pe ea. În timp ce curăţenia trupească a fetei mai este (tot mai pe alocuri) motiv de laudă, nu am auzit în viaţa mea vreun băiat lăudat pentru castitatea lui. Acuma, replica cea mai bună care mi s-ar putea da ar fi aceea că noi trebuie să trăim în castitate din alte motive decât acelea de a fi lăudaţi. OK, aşa e! Dar atunci întreb: cum se face că însăşi Biserica nu pare a lua prea în serios curăţia bărbătească? E calendarul plin de sfinte în dreptul căreia scrie “fecioară”. Nu acelaşi lucru se întâmplă despre bărbaţi. Maica Domnului este mai cunoscută sub numele de “Sfânta Fecioară” (Sancta Virgina) decât sub numele ei adevărat, de “Maria”. Ei bine, nu se întâmplă chestia asta cu Sf Iosif. ” Da, fiindcă era văduv, nu era fecior!” parcă aud. Bine, bine, dar Sf Apostol Ioan, tot văduv era ? Şi totuşi, nu ştim din Sfânta Tradiţie că şi-a păstrat fecioria până la adânci bătrâneţe, fiind ultimul apostol care a trecut dintre vii ? Am auzit tot felul de supranume pentru acest mare sfânt: “Ioan Evanghelistul”, “Ucenicul Iubit”, “Ioan Teologul” etc, etc. Dar Ioan cel Cast nu am auzit pe nicăieri. Şi atunci, din ce motive un băiat al zilelor noastre, care nu e aşa de credincios încât să studieze sfânta învăţătură şi să afle că virtutea curăţiei este mult iubită de Domnul, iar relaţiile sexuale premaritale înseamnă curvie, ar alege să rămână curat ? Nu convine acest lucru nici cercului lui de prieteni, nici chiar propriilor părinţi. Ambii, mamă şi tată, socotesc ca bun lucru ca băiatul să aibă “experienţă”. Nici miresei lui nu i-ar conveni, ea va dori mai degrabă să fie ultima, nu prima femeie din viaţa lui. Hotărât lucru: castitatea bărbătească este, astăzi, o virtute pe cât de rară pe atât de uluitoare şi cumva inexplicabilă. Ceea ce o face, cu atât mai mult, dumnezeiască.

Posted in morală, Uncategorized | 1 Comment

Meditaţie la Duminica Tomei

Săptămâna trecută am venit din oraş la ceas de seară, cu gluga trasă pe cap, ca să nu fiu uşor de recunoscut. Aveam cu mine pachetul de cumpărături pentru fraţii mei şi pentru mine. Trebuia să fiu precaut, pe toţi ne paşte o mare primejdie. Lumea ştie că i-am fost ucenici. În nebunia asta contra lui Isus, care este astăzi peste tot pe străzi după cum vedeţi, în nebunia asta în care poporul meu a ajuns să strige ca sângele Lui să fie asupra lui şi a copiilor lui, e înţelept să ne ascundem. El ne-a învăţat să nu bravăm, el ne-a spus să fim nevinovaţi ca porumbeii, dar înţelepţi ca şerpii. Şi, când am intrat în casă, fraţii mei care rămăseseră acolo şi mă aşteptau cu de-ale gurii erau încă într-o stare de uluială. E de înţeles. Din cauza fricii şi grijilor, ei avuseseră o halucinaţie. Sau, poate că nu avuseseră, ci se vorbiseră unii cu alţii să mă îmbărbăteze spunându-mi ceea ce mi-au spus. Să mă îmbărbăteze, fiindcă mă ştiau îngrijorat şi în pragul deznădejdii. Aşa cum şi ei erau şi sunt, de fapt. Încercăm să ne întărim unii pe alţii, dar e foarte greu. Doamne, Tu ai plecat, la cine ne vom duce? Aşadar, nu ştiu nici acum, după o săptămână de la acel eveniment, dacă ei au fost victima unei halucinaţii ori s-au vorbit să-mi spună aşa. Ei mi-au spus că L-au văzut. Viu, aşa cum era. Le-ar fi vorbit aşa cum vorbesc oamenii vii. Mai mult, i-ar fi binecuvântat şi le-ar fi suflat în nări Duh Sfânt. Un mort, să sufle în nări Viaţa? Unii mi-au spus că i-ar fi trimis, “aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl”. Îmi pare aiurare. El, da, avea forţă în discurs, El aduna mii de oameni şi mulţimile ne urmau când era El, încât trebuia ori să se depărteze puţin de mal, ori să se urce pe o înălţime ca să poată fi auzit de cât mai mulţi. El era tare în Scripturi, pe când noi ? Şapte dintre noi suntem pescari. Singurul dintre noi care ştie să scrie este vameşul. Pe urmă, El făcea minuni mari, că ajunseseră oamenii să coboare schilozii lor prin acoperişuri ca să-i poată vindeca. Pe când noi, stăm aici toţi, încuiaţi şi ziua şi tremurând de frică. Petru era cât pe ce să o păţească. “Aşa cum M-a trimis Tatăl pe Mine, aşa vă trimit Eu pe voi” nu îmi pare autentic. Cu ce să ne trimită, că suntem vai de capul nostru…

Dar iată ! Cine îmi zâmbeşte trist ? Asta nu e arătare!! Este El, cum o fi intrat aici, în mijlocul nostru?!?! Uite ce mâini are, uite, şi acum sângerează ! Doamne Dumnezeule, morţii nu sângerează după atâtea zile, Doamne, Dumnezeule, tu eşti, oare ???? Să fi fost adevărat ce mi-au spus fraţii mei săptămâna trecută ?!! Doamne, Tu îmi vorbeşti ! Doamne, Tu spui să pun degetul meu în rana Ta şi îmi spui să pun mâna mea pe preasfânta ta coastă ! Trăieşte ! Domnul meu şi Dumnezeul meu trăieşte ! Cum am putut să mă îndoiesc, cum am putut să cred că fraţii mei au năluciri, ori că s-au vorbit să mă mintă?? Cum am putut, Doamne, atâta timp să nu te cred chiar pe Tine, care mi-ai spus şi ne-ai spus tuturor că vei muri, dar că vei învia a treia zi ? Eram atât de fericit în preajma Ta, Domnul meu şi Dumnezeul meu şi credeam că Tu ai plecat şi noi vom trăi fără rost şi rătăcind şi nu vom avea unde să punem capul! Cum am putut să mă îndoiesc că Domnul meu este Dumnezeul meu, iată, de acum veac după veac cei nouă următori aşa cum am fost noi Lui, mie îmi vor spune, pe bună dreptate, “Toma necredinciosul”! Fericiţi sunt cei care vor crede, deşi nu vor vedea, aşa cum eu văd! Acum cred, Doamne! Iartă-mă pe mine, păcătosul ! Ajută, Doamne, necredinţei mele. Orb am fost. Şi surd am fost, necrezând atâţia oameni care sunt fraţi cu mine şi Te-au văzut! Nevăzând bucuria lor, speranţa lor şi crezând că şi ei sunt deziluzionaţi şi fără speranţă, ca mine! Mai mult, necrezându-Te pe Tine, Doamne, care tuturor ne-ai vorbit! Dar acum, oamenii mă vor crede pe mine când le voi spune tuturor că eşti viu, sau vor cere ca şi mine, semn? Sau vor vrea, ca şi mine, să-şi înmoaie degetul lor în scumpul Tău sânge? Cum am putut să cer să îmi pun degetul meu păcătos pe sfintele tale stigmate! Te rog, Bunule Păstor, ajută-i pe fraţii mei, care nu cred încă. Ajută şi necredinţei lor, aşa cum ai ajutat necredinţei mele! Şi, aşa cum pe mine nu m-ai alungat dintre ai tăi, ci mi-ai dat credinţa şi m-ai făcut iarăşi să sper, aşa ajută-i pe ei, şi fă-i pe ei fericiţi care nu văd şi cred, aşa cum ai spus! Până în Indii am să merg, stăpâne al meu, până în jungla Gangelui şi în Malabar, acolo unde nimeni din neamul acesta nu a fost, dacă voi şti că, prin aceasta, măcar pe unul dintre ei ai să-l chemi la credinţă, ca să poată să-ţi spună Ţie Domn şi Dumnezeu şi pentru ca viaţa lui în mâinile Tale rănite să o dea!

Posted in oremus, Uncategorized | Leave a comment

Ce înseamnă “a pedepsi” ?

Pentru cuvântul “a pedepsi”, bogata limbă franceză dispune de două sinonime: punir şi chatier. Ambele vin din latină. Dar, în vreme ce primul vine de la verbul “pugnare”, al cărui sens de bază este acela de a combate, a lovi (de aici “pumn”), cel de al doilea vine de la verbul “castigare”, cu înţelesul de a corecta sau a îndrepta (de unde celebrul aforism “ridendo castigat mores”).
Iată, aşadar, cele două sensuri complementare ale pedepsei: combatere şi îndreptare. Răul trebuie, pe de o parte, combătut, iar, pe de altă parte, îndreptat.
Este interesant că, în română, “castigo-castigare” a dat “câştig, a câştiga”. Privită în această lumină, pedeapsa este mereu un câştig: este, în mod evident, un câştig pentru ceilalţi, răul fiind combătut, lovit, îndepărtat prin “pugnare”. Dar este un câştig şi pentru cel pedepsit, prin efectul pedagogic al pedepsei. Prin “castigare”. De aceea, pedeapsa justă trebuie primită ca ceva care este menită îndreptării, adică ceva bun. La urma urmei, pedeapsa este un aspect al dreptăţii, iar dreptatea este un lucru bun.

Posted in etymologicon, morală | Leave a comment

Dogma Democraţiei şi Dogma Statului Paternal

Observ că şi printre creştinii (de toate confesiunile) au pătruns aceste două “dogme”. Ele nu au nici cea mai mică legătură cu Biserica. Nu am găsit nicăieri în Biblie ceva care să sugereze, nici măcar pe departe, că democraţia ar fi o formă de guvernământ superioară altora. Nici că statul ar fi chemat să guverneze în cele care ţin de casa noastră, de familia noastră sau de societăţile noastre.Nu cunosc niciun text magisterial prin care cei chemaţi să înveţe poporul credincios să fi susţinut aşa ceva. Nu îmi amintesc să fi întâlnit la niciunul din Sfinţii Părinţi ceva care să consune cu această pretinsă superioritate a democraţiei, sau să suţină statul social şi paternal. Liturgica, nici ea nu ne oferă nicio bază în a susţine aberaţia democrată. Dimpotrivă.

De unde ne vin aceste erori? Cum s-a ajuns ca aceste adevărate dogme, dar dogme ale lumii, să pătrundă în Biserică? Mister! Şi totuşi, covârşitoarea majoritate a creştinilor, asimilând duhul şi învăţătura lumii, au ajuns să creadă aşa ceva. Până acolo încât, dacă s-ar face un sondaj cu întrebarea “credeţi în democraţie ca formă superioară de guvernare?”, răspunsul “da” ar fi la fel printre credincioşi, ca şi printre necredincioşi. Nu ştiu dacă adevăratele dogme ale Bisericii ar întruni atâtea sufragii. Nu ştiu dacă răspunsurile ar fi în aceeaşi proporţie afirmative la întrebarea “este Isus Cristos Dumnezeu?” sau “serveşte Botezul la remisiunea păcatelor?”. Ei bine, oamenii cred în Zeiţa Democraţiei. Mai mult decât în Isus Cristos. Mai mult decât în eficienţa Sfintelor Taine. Dovada ? Mulţi se simt ultragiaţi atunci când arunci îndoiala asupra dogmelor lor. Atunci când susţii că democraţia este un sistem de guvernare printre altele, fiecare cu bune şi cu rele, în mare prin nimic superior lor. Atunci când le spui că poate că statul nu ar trebui să se ocupe de sănătatea oamenilor, nici de educaţia lor. Ei reacţionează într-un fel, ca şi când le-ai spune că Dumnezeu nu există. Acestea sunt dogmele lor.

Dar, de fapt, s-a pronunţat, ori nu s-a pronunţat Biserica în chestiunea pretinsei superiorităţi a democraţiei ? A făcut-o, şi a făcut-o de mai multe ori. Ca exemplu, să citim ce scrie Sfântul Papă Pius al X-lea în documentul “Notre charge apostolique”, paragraful 23:
Iar Enciclica despre condiţia muncitorilor (este vorba de Rerum Novarum, n.a.), nu afirmă ea foarte clar posibilitatea de restaurare a dreptăţii în organizarea actuală a societăţii, din moment ce îi indică mijloacele? Or, fără nicio îndoială, Leon al XIII-lea înţelegea să vorbească nu de o justiţie oarecare, ci de justiţia perfectă. Învăţând, deci, că dreptatea este compatibilă cu cele trei forme de guvernământ cunoscute, învăţa că, sub acest raport, Democraţia nu se bucură de un privilegiu special. Adepţii Brazdei care gândesc contrariul, fie refuză să asculte Biserica, fie îşi formează din dreptate şi egalitate un concept care nu este catolic.

Posted in Biblie şi Magisteriu, credinţă, Uncategorized | 1 Comment

Încă un mit neocatolic

O agenţie de ştiri catolică de prim rang publică
această întâmplare anodină.
Pe scurt, este vorba de ultima şcoală catolică din SUA în care mai era permisă pedeapsa corporală. În protestele părinţilor, administratorilor şi absolvenţilor, care au descris cât de mult le-a folosit pedeapsa încasată acolo, episcopul locului a desfiinţat-o. “Cred în conştiinţa mea că aceasta (pedeapsa corporală, n.m.) nu este în acord cu valorile lui Isus”, iată cuvintele rostite de arhipăstor.

Într-o singură frază, vedem cum erup două idei moderniste. Prima este aceea că pedeapsa corporală ar fi în dezacord cu sfânta învăţătură. Ori, exact contrariul e adevărat. Dumnezeu pedepseşte. La fel, oamenii care au primit această putere o fac. Pedeapsa este un aspect al justiţiei, iar justiţia este un lucru bun. Prin urmare, pedeapsa este un lucru bun. În special în educaţie, pedeapsa concretizează unul dintre cele două aspecte ale condiţionării. Nu trebuie să fii mare psiholog ca să îţi dai seama că o educaţie în care nu există pedeapsă este asemenea unei maşini în doi cilindri, care funcţionează cu un singur cilindru. Dar ce ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu despre acest subiect ? Să citim din Sir 30: 1,2: Cel care iubeşte pe fiul său îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el. Cel care ceartă pe fiul său va avea mulţumire şi între cei cunoscuţi se va lăuda cu el.
Secol după secol, pedeapsa corporală s-a aplicat cu succes în şcolile catolice şi niciodată Biserica nu a considerat că nu ar fi “în linie cu valorile lui Isus”. A trebuit să vină secolul al XXI-lea pentru ca învăţători care nu învaţă credinţa Bisericii, ci credinţa lumii, să spună asta.
Dar mai există aici o idee de extracţie modernistă. Ideea că abia acum, în această epocă, putem noi spune care sunt valorile lui Isus. Abia în zilele noastre a descoperit Biserica virtutea iubirii, iar vreme de atâtea secole am trăit în eroare şi întuneric. Noroc cu “secolul luminilor” şi cu umanismul ateist ce a urmat.

Ideea că pedeapsa corporală ar trebui exclusă din educaţie şi, mai ales, ideea că ea ar fi contrară “valorilor lui Isus” face parte din anti-dogmatica vremii, fiind un adevărat mit al lumii moderne, ca şi altele, pe care le vom aborda cu alte prilejuri.

Posted in hic et nunc, morală | 6 Comments