Castitatea bărbătească


Că fetele cuminţi nu mai sunt la modă, asta ştim. Când s-a produs ruptura ? Probabil că ruptura masivă s-a produs în schimbarea de mentalitate din anii 60. “Make love, not war”, vă amintiţi? Nu vrem război, doar sex şi droguri! pare a fi spus generaţia hippie.
Pe de altă parte, se pare că o miniruptură a existat şi după Prima Aiureală Mondială. Atunci, puterile conservatoare au fost înfrânte de o masonerie ce nu a mai întâmpinat nicio rezistenţă serioasă în afară de cea a Bisericii, care a început a fi tot mai exclusă din lume. Regina Victoria murise deja. Acel război din care românii au ieşit, aparent, învingători a înseamnat sfârşitul unei epoci. Nu întâmplător, numită Epoca Frumoasă (La Belle Epoque).

În orice caz, schimbarea de paradigmă, fie că s-a produs în anii 20, fie în anii 60, este cumva identificabilă şi ştim că s-a produs relativ recent. Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa cuminţeniei băieţilor. Citesc pe “Ortodoxia tinerilor” şi prin alte locuri articole care ridică problema: “fetele cuminţi, mai sunt la modă?”. M-am gândit să scriu în replică: “Dar băieţii cuminţi, mai sunt la modă?”. Dar, apoi, mi-am spus: qui prodest? Băieţii cuminţi nu mai sunt DE MULT la modă. Din vremuri imemoriale. Atât de vechi, încât ajungi să te întrebi dacă băieţii cuminţi au fost vreodată la modă. Noroc cu cărţile foarte vechi (precum Biblia) care ne arată că a existat un astfel de timp.
Acuma, întrebarea e: de ce nu mai sunt, din vremuri imemoriale, băieţii cuminţi la modă? Oare doctrina despre neprihănirea trupului nu se aplică şi la fete, şi la băieţi? Nu am auzit de vreo enciclică prin care Biserica să fi declarat “Prin revelaţie divină, decretăm, definim şi profesăm că Porunca a Şasea se referă numai la fete şi femei, iar castitatea încetează de a mai fi o virtute pentru băieţi şi bărbaţi”. Dimpotrivă, citind exact enunţul Decalogului, pare că Dumnezeu se adresează în primul rând bărbaţilor. Însuşi cuvântul “virtute” are evidentă legătură cu substantivul “vir, viri”, carele se tălmăceşte “bărbat”. Carevasăzică, sensul primar al termenului “virtute” ar fi “bărbăţie”. Mda, numai că noi, astăzi, înţelegem cu totul altceva despre “bărbăţie” decât “curăţenie trupească”. De fapt, înţelegem fix contrariul: bărbat adevărat este acela care se culcă cu un număr cât mai mare de fete şi femei. Acest atribut ocupă locul central dintr-un portret mai amplu, în care bărbaţii adevăraţi beau zdravăn, adică “bărbăteşte” şi vorbesc buruienos. Cam în aceeaşi logică, am auzit recent într-un comentariu fotbalistic expresia “intrare bărbătească” pentru oprirea violentă a adversarului în drum spre poartă. De fapt, din câte mi-am dat seama, singura diferenţă dintre “fault” şi “joc bărbătesc” este cine o comite. Dacă o fac ai noştri, vorbim despre “joc bărbătesc”, pe când dacă o fac adversarii, atunci e fault. Bărbăţia ca sacrificiu ? S-avem pardon ! Isus, modelul de bărbat? Dar ce suntem noi, să întoarcem şi celălalt obraz, suntem cârpe ? A se scuti !
Dar nu numai bărbaţii nu mai valorizează în niciun fel propria lor curăţie trupească. Paradoxal, nici femeile nu pun vreun preţ pe ea. În timp ce curăţenia trupească a fetei mai este (tot mai pe alocuri) motiv de laudă, nu am auzit în viaţa mea vreun băiat lăudat pentru castitatea lui. Acuma, replica cea mai bună care mi s-ar putea da ar fi aceea că noi trebuie să trăim în castitate din alte motive decât acelea de a fi lăudaţi. OK, aşa e! Dar atunci întreb: cum se face că însăşi Biserica nu pare a lua prea în serios curăţia bărbătească? E calendarul plin de sfinte în dreptul căreia scrie “fecioară”. Nu acelaşi lucru se întâmplă despre bărbaţi. Maica Domnului este mai cunoscută sub numele de “Sfânta Fecioară” (Sancta Virgina) decât sub numele ei adevărat, de “Maria”. Ei bine, nu se întâmplă chestia asta cu Sf Iosif. ” Da, fiindcă era văduv, nu era fecior!” parcă aud. Bine, bine, dar Sf Apostol Ioan, tot văduv era ? Şi totuşi, nu ştim din Sfânta Tradiţie că şi-a păstrat fecioria până la adânci bătrâneţe, fiind ultimul apostol care a trecut dintre vii ? Am auzit tot felul de supranume pentru acest mare sfânt: “Ioan Evanghelistul”, “Ucenicul Iubit”, “Ioan Teologul” etc, etc. Dar Ioan cel Cast nu am auzit pe nicăieri. Şi atunci, din ce motive un băiat al zilelor noastre, care nu e aşa de credincios încât să studieze sfânta învăţătură şi să afle că virtutea curăţiei este mult iubită de Domnul, iar relaţiile sexuale premaritale înseamnă curvie, ar alege să rămână curat ? Nu convine acest lucru nici cercului lui de prieteni, nici chiar propriilor părinţi. Ambii, mamă şi tată, socotesc ca bun lucru ca băiatul să aibă “experienţă”. Nici miresei lui nu i-ar conveni, ea va dori mai degrabă să fie ultima, nu prima femeie din viaţa lui. Hotărât lucru: castitatea bărbătească este, astăzi, o virtute pe cât de rară pe atât de uluitoare şi cumva inexplicabilă. Ceea ce o face, cu atât mai mult, dumnezeiască.

Advertisements
This entry was posted in morală, Uncategorized. Bookmark the permalink.

One Response to Castitatea bărbătească

  1. adr says:

    Nu avem ,,feciori” dar avem cuviosi, si cred eu ca tot acolo ajungem. Cuviosia inseamna si castitate
    Dar sunt deacord cu ideea de baza, ca barbatii au ramas la fel, si doar femeile au devenit mai usuratice. Nu vezi pe strada atatia barbati despuiati cate femei despuiate vezi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s